|
|
Fetele va multumesc din suflet ca ati citit pana la ultimul cont ficul.Ma bucur enorm ca v-a placut si trebuie sa va zic, ca este primul meu fic dus pana la capat cu succes.In curand voi posta altul, care sper sa va placa la fel de mult.Aici este ultima parte.Sper sa nu fiti dezamagite de cursul pe care il vor lua lucrurile.
Episodul 9.
Tom: „Ehm, viitorul adica, sa fim impreuna nu?La asta te referi?” Flavia incepu sa rada copios la vederea nedumeririi de pe fata blondului.Tom o privea acum si mai ciudat, neintelegand de ce radea fata atat de tare.”Ce e asa amuzant?”Intreba acesta intr-un final.
Flavia: „Nimic, numai ca eu ti-am pus o intrebare, fiind cam confuza, dupa ce mi-ai spus, si tu imi raspunzi printr-o alta intrebare, ceea ce-mi da de inteles, ca esti mai nelamurit ca mine.”Reusi Flavia sa scoata cateva cuvinte printre hohotele de ras.Tom statu ceva timp pe ganduri, si un zambet ii aparu pe fata, ce-i drept situatia era destul de ciudata.
Tom: „Da.Asta vreau.Ca tu sa fii prima persoana din viitorul meu.”Tom se apropie de ea, luand-o in brate, iar mai apoi ducandu-si mana usor pe gatul ei, apropiindu-si buzele de ale ei, si sarutand-o ca si prima oara.”Ce siropos a sunat.”Adauga el zambind in coltul gurii.Flavia ii trase una dupa cap, iesind din camera, si mergand undeva, nici ei nu stiau unde, se bucurau de timpul ce li se oferea.
**
Lunile au trecut si toti se bucurau unii de altii.Zilele pana cand turneul celor patru va incepe din nou se scurgeau vazand cu ochii.Tom cu Flavia se completau efectiv.Ai putea zice ca era unul dintre putinele cupluri perfecte.Anette si Bill de asemenea, crezand ca intotdeauna, ca totul va ramane roz.Dar se putea intampla asta?Nu.
Venii ziua cand cei patru plecau in turneu.In masina Anette auzii cuvintele ce nu si ar fi dorit sa le mai auda niciodata din gura lui Bill
Bill: „La aeroport trebuie sa vorbim.”Il aproba pierduta din cap.Stia in sinea ei ca nu era deloc bine ce avea sa discute cu el.Ajunsi la aeroport, curiozitatea o indemna, si intra in vorba cu brunetul.
Anette: "Spune, ce s-a intamplat?"Il intreba fata cu zambetul pe buze, dar in sinea ei, stia ca ceea ce urma sa auda nu era ceva placut.
Bill: "Imi pare rau."Au fost cuvintele care au facut-o sa-si dea seama ca totul se termina acolo."Stiu ca am trecut prin multe impreuna, stiu ca a fost ceva frumos, fascinant, am tinut la tine, si inca tin, dar tot ce vreau acum este sa-mi dedic timpul muzicii, advearata mea iubire.Cred ca suntem destul de maturi, sa ne dam seama, ca nu totul e roz, si ca asta nu poate dura la nesfarsit."Isi lasa privirea in jos, pentru cateva secunde, apoi se uita din nou la mine, cu ochii inlacrimati.Patetic, tot el ii spunea asta, si tot el era cel care suferea.Se uita la el cu dispret, si spre surpinderea ei, cat si a lui, zambea.Ce rost avea sa planga?Nu o sa se umileascain fata lui, nici gand.
Anette: "Cred ca asa e.Acum fiecare o ia pe drumul lui, tu spre muzica, eu spre actoria.Toata lumea si-a dat seama ca ceva nu mai merge intre noi, pana la urma, cineva trebuia sa puna capat acestei minciuni.De fapt, ce a fost adevarat din toata povestea asta?Nimic !"Privi cerul innorat din care incet-incet, mii de picuri incepura sa fie martori la despartirea a doua suflete, ce cu ceva timp in urma, pareau a fi unul singur.Numai iluzii.Bill se apleca luandu-si geamantanul si pleca anevoios catre avion fara sa mai priveasca in urma.Se intoarse si ea, mergand spre iesirea din aeroport.Aici se incheia un alt capitol din viata amandurora.
Bill: [i]"Urc la bordul avionului ce urma sa fie calauzitorul meu spre marele succes.Oare de asta aveam eu nevoie?Priveam locurile, si in fiecare dintre ele regaseam o mica particica din mine.Prieteni, colegi, pe fratele meu.Georg si Gustav stateau unul langa altul, razand cu pofta, asa cum faceau de obicei, in fiecare lucru, oricat de urat parea, ei gaseau ceva frumos, o luminita de la capatul tunelului.Tom ii povestea Flaviei cu interes, despre Dumnezeu stie ce intamplare, neezitand s-o mai sarute printre vorbe.Erau atat de fericiti, si asta ma facea si pe mine sa ma simt ceva mai bine.Dave, ce era acum noul nostru manager, nu se sfia sa dea ultimele indicatii, iar eu, ei bine, eu stateam intr-un loc din spatele avionului, destul de retras, dar de unde puteam vedea tot ce se intampla.Il priveam pe fratele meu ce parea mai fericit ca niciodata langa Flavia, si ma gandeam ca poate as fi putut fi si eu asa cu Anette, dar totul era impotriva noastra.Si ce ma doare cel mai tare, e ca niciodata nu va stii adevaratul motiv pentru care ne-am despartit.Ma durea ca tot ce am trait noi, nu a fost ceva frumos, de care sa iti amintesti peste cativa ani cu zambetul pe buze, nu.Povestea noastra a fost una ciudata poate, plina de ura, de orgolii, de probleme, poate ca si de iubire, dar cel mai sigur, a fost o poveste plina de minciuni.Iar acum, desii aveam atatea in spate le las in urma, sa dispara, precum lacrimile in ploaie."
Ambii tineri, desii destul de departe unul de altul, priveau undeva, in nestiut, cautandu-se unul pe altul, dar la ce bun, daca nimic nu mai avea rost?Poate ca ar fi fost ceva frumos, daca reuseau amandoi sa treaca peste toate obstacolele ce li s-au pus in cale, dar se pare ca au fost prea slabi, prea orgoliosi, prea…imaturi.Totul se duce spre un nou inceput, o noua poveste, un nou drum.
Anette & Bill: "Te iubesc."
**
Anii trecusera ca si cum ar fi fost zile.Niciunul dintre ei nu au mai tinut legatura unul cu altul.Ce-I drept Tom profita de ocaziile speciale ce se mai iveau pentru a o suna pe Anette.Putem spune ca are o relatie ceva mai stransa cu el.Nu ca atunci cand se vedeau zilnic, dar macar mai vorbeau.
Era o zi innorata de Martie.Tom se plimba alene pe o straduta ingusta privind cerul, ingandurat.Era trist dupa ce avuse-se o cearta cu Flavia.Stia ca se vor impaca, asa faceau mereu.Insa, nu stia de ce, se simtea prost.Intr-un fel era vina lui, dar nici Flavia nu se comporta-se exemplar.A ajuns la intersectia ce acum era mai pustie ca niciodata.Se uita in stanga si in dreapta, dupa care se hotara sa traverseze, desii culoarea indica rosu.Probabil din cauza asfaltului ce era ud, sau pentru ca Tom mergea prea incet, ceea ce avea sa se intample a fost inevitabil.O masina a dat brusc coltul, lonvindu-l pe singurul om ce era pe atunci acolo, si spre tristetea multor oameni, acel om, era chiar el.Tom.
Telefonul suna incontinuu.Nu stia cine va raspunde, dar oricine ar fi fost, nu ar fi reactionat prea frumos.Un baiat inalt, brunet si somnoros, se indrepta spre telefon, ridicand receptorul greoi.
Bill: “Alo?”
Joseph: „Casa Kaulitz?”Se auzi o voce sumbra de la capatul celalalt al firului.Bill se incrunta, nedandu-si seama cine intreba.
Bill: „Da...”Raspunse pana la urma, destul de nesigur cu el.
Joseph: „Cu cine stau de vorba?”
Bill: „Bill, Bill Kaulitz.”Ii replica de data aceasta cu mai multa incredere.
Joseph: „Imi pare rau sa fiu eu cel care iti da vestea, dar fratele tau a suferit un accident de masina.Nu stim daca putem...”Insa nu il mai asculta nimeni de ceva timp.Brunetul arunca telefonul plecand catre locul indicat.Ajuns acolo, alerga pe coridoare precum un nebun, intreband pe oricine intalnea in drumul sau de Tom.La un moment dat, raspunsul venii.Era condus acum, pe un coridor enervant de alb, luminat de sute de neoane, ce nu anuntau o situatie prea placuta.Dintr-un salon, infundat undeva in capatul holului, se auzeau mici bipaituri.Bill fugi spre camera respectiva, aruncandu-se in genunchi langa singurul pat aflat acolo.Nu-i venea sa creada ca cel ce statea acolo, lipsit de orice vlaga, de orice zambet, de orice gluma, era chiar fratele sau, jumatatea ce-l completa mereu, era fratele lui iubit.
Bill: „Nu tu trebuie sa mori Tom!Nu tu!Mie trebuia sa mi se intample asta, eu sunt cel bolnav!Eu sunt condamnat la moartea asta idioata ce ni-i ia intotdeauna pe cei pe care ii iubim cel mai mult.Nu ma lasa singur acum cand am mai mare nevoie de tine!!Nu acum!”Striga acesta din toate fortele, plangand cum nu credea ca o va face vreodata.Ii strangea mana fratelui sau, ca si cum sitmea ca ar fi pentru ultima oara.In momentul acela, un sunet lung si asurzitor rasuna in intreaga incapere.Bill se oprii din plans, tinandu-si respiratia pentru cateva secunde, si privind indelung aparatul ce indica o linie rosie, continua.Brunetul nu se lasa scos din camera decat cu forta.Un ultim „Nu” lung, si puternic, fu singurul cuvant ce il mai putu scoase.De atunci si pana astazi, singurul lucru ce il facea, era sa se invinuiasca intotdeauna pentru moartea fratelui sau.Repeta incontinuu ca Tom a fost luat, in schimbul lui.El trebuia sa moara, fiindca era bolnav, nu Tom, ce a murit dintr-o prostie.Flavia era distrusa, nu mai stia de ea, tot ce facea era sa manance si sa bea apa, atunci cand isi aducea aminte.Statea cu Bill si vorbeau ori de cate ori aveau nevoie unul de altul.Ambii pierdusera cea mai importanta persoana din viata lor.Ambii, hotarasera sa nu mai vorbeasca cu nimeni, sa nu mai lase nimic sa ii doboare, sa apere onoarea lui Tom, in fata tuturor.Pentru ca merita, prin bunatatea si iubirea ce le-o daduse pe tot parcursul vietii lui.
Bill: E ciudat ce farse iti joaca viata cateodata, lasandu-te sa te astepti la ceva perfect, ca mai apoi dandu-ti o rezolvare ce nici prin cele mai intunecate colturi ale mintii nu-ti treceau.Mi-am pierdut fratele, din prostia altuia, mi-am pierdut iubirea, din prostia mea.Ma gandeam ca poate totul ar fi fost mai usor daca ramaneam cu Anette atunci cand trebuia, dar nu mai aveam timp pentru regrete.Putea cumva vreo lacrima sau vreun strgat sa mi-l aduca inapoi pe Tom?NU!Nimic nu mai avea sens.Probabil ca s-a terminat totul aici.Toata aceasta poveste ce parea fara de vreun final, toata aceasta poveste plina de minciuni.
S F A R S I T !
|
|
